Realitatea este mediată, filtrată, fragmentată         

Lucrarea reprezintă o stare de suspendare între viață și proiecție, între corp și evadare, între prezentul dur și iluzia reconfortantă. Personajul, imobilizat într-un pat de spital, este conectat nu la realitate, ci la o reconstrucție idealizată a ei: o insulă, o mare calmă, un cer fără boală. Însă această libertate este doar o interfață.

Ochelarii VR devin simbolul fracturist al evadării artificiale — o ruptură între ceea ce este trăit și ceea ce este permis să fie imaginat. Camera rece, medicală, este posedată de un albastru aproape uniform, semn al stagnării, al timpului care nu mai curge natural, ci este măsurat de aparate. Ceasul din fundal nu mai indică viața, ci monitorizarea ei.

Fericirea este proiectată pe perete ca un peisaj fără corp, fără durere, fără greutate. Palmierul și marea nu sunt reale — sunt doar codificări ale dorinței umane de evadare din suferință. Astfel, lucrarea nu vorbește despre speranță, ci despre dependența de simulacru.

Fractura nu este violentă vizual, ci tăcută: între trupul vulnerabil și universul perfect, între limitele biologice și promisiunea infinitului digital. Omul nu mai visează — el este conectat la propria lui iluzie.

Aceasta este o meditație asupra viitorului în care suferința nu este vindecată, ci estompată prin imagine. O lume în care durerea nu mai dispare, ci este doar acoperită cu lumină artificială.